In slujba Lui ca MISIONARA

    In Nepal am fost intr-o misiune scurta de 3 saptamani in 2002. Am ajutat intr-o lucrare crestina locala care se ocupa de copiii strazii, copii si batrane abandonate.

Eram intr-o echipa cu 6 americance, eu fiind singura romanca.

        Cand am ajuns in Katmandu ne-a intampinat un orasel  turistic in care traditionalul se imbina placut cu modernul, mult mai putin poluat decat orasele indiene din care veneam. Oamenii aveau culoarea pielii ceva mai inchisa la culoare dar aveau trasaturi frumoase, multi cu taieturi severe ale fetei, cu pometii proemineti specifici himalaenilor. Este un loc unde convietuiesc in voie budismul, hinduismul, samanismul si alte religii ancestrale. Crestini sunt foarte putini.
    Am fost cazate intr-un bloc cu 4 etaje in care o familie de misionari inchiriasera un apartament. Inca de cand am intrat in cladire, am vazut ca deasupra usii era sculptata un fel de emblema cu un sarpe. Am intrebat ce este, daca e un zeu al lor dar nimeni nu parea sa stie. De cate ori intram si ieseam era ceva rau care ma urmarea si am continuat sa intreb localnicii ce inseamna acel sarpe pentru ei. Pareau sa nu stie sau nu voiau sa spuna. Dimineata auzeam dintr-o piata din apropiere un fel de cantec de inchinare. Cand am avut ceva timp liber m-am dus acolo sa vad ce este. Pe un piedestal de piatra era o statuie si in jur betisoare, flori si mancare aduse ca jertfa.  Am privit in sus si m-am cutremurat: era statuia unui sarpe, incolacit si hidos. Deci sarpele era un zeu slavit de ei si inca unul actual.
    Am incercat sa uit de chipul infricosator care ma astepta in fiecare zi cand ne intorceam de la lucrarea din oras. Colegele mele din echipa s-au imbolnavit pe rand de la mancarea nepaleza dar eu nu am avut nimic. Ma bucuram chiar ca sunt bine si ca pot sluji. In a doua saptamana insa am avut aniversarea uneia dintre fete. Ne-am gandit sa-I facem o surpriza si am mers toti din echipa si cu lucratori din echipa nepaleza la un restaurant micut din centru. Nu era un  restaurant scump dar ne bucuram ca avea mese afara si o mica gradina interioara. Se insera. Eram toti veseli, am mancat si am comandat la sfarsit o prajitura de fructe cu o lumanare in mijloc. La ei prajiturile sunt foarte dulci si cu tot felul de mirodenii ciudate inauntru. Dar noi ne-am bucurat de micul tortulet mai ales ca sarbatorita a fost foarte impresionata.

Pe cand savuram ultimele bucati, eu am simtit sub masa ceva rece incolacindu-mi-se pe picior. Mi s-a taiat respiratia, era ca ceva viu si foarte real. M-am uitat in jos dar nu era nimic. Continuam insa sa-l simt, umed si rece. O raceala ciudata mi s-a ridicat de pe piciorul respectiv in tot corpul. In cateva minute am inceput sa tremur tare. Tot drumul spre apartamentul in care eram cazati abia m-am tinut pe picioare. Am crezut ca a fost doar o iluzie, atunci cunosteam prea putine despre atacuri ale lui Satan pe planul acesta, fizic. Dar frigul si apoi dureri groaznice in tot corpul mi-au spus ca nu se terminase. In seara aceea gemeam de durere fara sa pot sta pe nici o parte. Tarziu, neputand sa dorm, am cautat o crema sau ceva cu care sa alin junghiurile ingrozitoare din muschi. Am gasit int-o trusa de prim ajutor un fel de spray care paraliza muschii in cazul loviturilor, care se mai foloseste si la fotbalisti. Toata noaptea aceea sprayul mi-a fost singurul remediu. Ma trezeam din cand in cand si ma dadeam peste tot, asa obtineam cateva minute de odihna. Dimineata urmatoare m-am simtit si mai rau. Greturi de nu puteam bea nici apa, varsaturi, diaree, spre seara si toata noaptea febra mare. Gandind ca este malarie sau alta boala tropicala, lidera grupului a vrut sa ma duca la o clinica pentru un test. In zori insa febra si diareea au disparut.

Am continuat sa ma simt rau inca alte cateva zile, cu simptome ciudate, frisoane si halucinatii care veneau si plecau. Am slabit mult, nu am putut manca nimic aproape o saptamana. Orice pastile luam, nu aveau efect. Era din ce in ce mai clar ca este un atac de la cel rau. Aflasem intre timp ca sarpele era intradevar un zeu hindus dar ca la ei mai era folosit doar de samani in vrajitoriile lor. Un nepalez care adoptase crestinismul de cativa ani, ne-a povestit cum fetita lui avea crize ingrozitoare, intra saptamanal intr-un fel de coma si numai un saman o putea readuce la viata. Le lua tot ce aveau si-i tinea astfel in stapanirea lui. Pana cand el a decis sa-l urmeze pe Isus si i-a cerut Lui ajutorul. A vindecat-o  loc si de atunci micuta era un copil sanatos si normal.

Asa ca toata echipa mea s-a rugat si am scris si bisericii mele de acasa sa se roage. Simptomele au disparut in aceeasi zi, am inceput iar sa mananc si sa ma simt bine. Mi-a trecut. Dar mi s-a mai intamplat ca la raceli sau infectii sa am si acum dureri musculare groaznice si medicii sa nu aiba explicatii pentru asta. Eu stiu ca cineva de departe vrea sa nu uit prezenta lui, mai ales in momente in care sunt mai vulnerabila si stiu ca remediul care merge intotdeauna este RUGACIUNEA.

Bhat!

Era o zi liniştită de muncă în spitalul pentru săraci unde lucram. Tocmai terminasem de întins pe acoperiş rufele spălate şi încercam să văd unde mai pot fi utilă. Am început să-i fac masaj lui Ranu, când am auzit dintr-un pat o voce slabă strigând ceva. M-am apropiat şi am văzut că era o femeie nouă. Zăcea pe spate, acoperită aproape în întregime cu o pătură. Am ridicat un colţ şi am respirat adanc. Pe pat erau doar oase şi piele zbârcită, răni deschise şi purulente, braţe rigide tremurând spasmodic, un chip pământiu cu buze arse şi ochi afundaţi în orbite… un schelet viu.
Mi-am apropiat urechea ca să înţeleg ce spunea. Tremuram şi eu impresionată de acea privelişte.
- Bh-a-a-a-at! Bh-a-a-a-at! Silabisea ea printre hohote slabe de plâns.
- Vrea orez, îmi explică o soră.  Asta strigă într-una de când au adus-o aici. Cred că a fost mult timp înfometată şi bătută.
- De către familia ei? am întrebat stupefiată.
- Nu ştim. Nici măcar nu-i ştim numele, vârsta. Au găsit-o aseară o echipă de voluntari care lucrează în staţia Sieldah. I-am dat  mâncare dar stomacul ei nu mai este învăţat să digere. Varsă totul imediat. Am încercat cu lapte, sucuri, dar e acelaşi lucru. Se opune violent la hrănirea prin perfuzii.
Am vrut să-i vorbesc bolnavei, s-o întreb în puţinele cuvinte pe care le învăţasem în bengaleză cum se numeşte, de unde e, dacă are familie? La întrebările mele stupide era de fiecare dată un singur răspuns:
- Bh-a-a-a-at! Bh-a-a-a-at!
La ora mesei am realizat că ea nu putea să-şi ţină singură farfuria de tablă, aşa că am ajutat-o. A întins mâna descarnată şi şi-a umplut-o cu grăuncioarele mult râvnite. Avea acum orez! Şi-a afundat bolul uriaş în gură dar, înainte de a lua altul, l-a vărsat pe primul. Mâna ei căuta iar spre farfurie şi procesul îndopării şi al eliminării rapide a continuat până la terminarea porţiei. A înţeles că nu mai este şi atunci şi-a reînceput plânsul sfâşietor. La un moment dat ochii ei sălbatic de flămânzi au privit spre propriile jeturi de vomă înşirate pe pat şi pe jos, pe care nu avusese nimeni timp să le şteargă. A început să le adune spre stupoarea mea şi să le bage la loc în gură.
Simţeam că mi se face rău. Am fugit afară să plâng neputincioasă. Oamenii pământului chiar suferă de FOAME! Poveştile despre subnutriţi şi schelete vii deveniseră aevea. Iar eu nu ştiam ce să fac: să mă rog pentru a gâsi puterea de a mă întoarce la patul muribundei a care-i foame nu a potolit-o decât moartea, două zile mai târziu; să fug de acolo ca să nu mai văd atâta durere?
Da, ar fi fost uşor să fug, puteam reprograma oricând biletul meu de avion. Mă aştepta ţara mea primitoare, casa mea modestă dar cu tot ce aveam nevoie în ea şi nici o zi fără mâncare. Nu, nu înţelegeam ce simt săracii Indiei. Nu mă puteam identifica cu acea femeie. Eram străinul bogat care încerca să cunoască o cultură străină, să ajute cu foarte puţin faţă de marile nevoi de acolo. Atât.



Ranu - prinţesa muribunzilor

Am întâlnit-o într-o casă pentru săraci. E prietena mea cea mai bună de aici. Se bucură mult să mă duc acolo.
Povestea ei e tristă. Are 25 de ani şi de 5 ani stă în această casă. Suferă de o inflamaţie cronică a articulaţiilor care i-a deformat degetele de la mâini şi picioare şi, treptat, a imobilizat-o. Acum stă în pat cu mâinile şi picioarele strânse la piept. Din când în când stă pe un scaun. Fiecare mişcare îi produce durere în tot corpul. Toate articulaţiile îi sunt afectate. Asta e viata ei de zi cu zi. Familia ei nu şi-a permis s-o trateze la un spital bun şi au dus-o acolo, unde sunt aduşi săracii muribunzi şi cei cu boli cronice adunaţi de pe strazile Calcuttei.
Vă închipuiţi cum poate să fie viaţa unei tinere între patru pereţi, cu vreo 30 de femei bătrâne, nebune, paralizate sau pe moarte în jurul ei. E groaznic! E o continuă aşteptare- cineva s-o ridice din pat şi s-o pună pe scaun, altcineva s-o spele, de 3 ori pe zi s-o hrănească, să-i dea apă când îi e sete, s-o îmbrace, să-i pună plosca… O, nu, nici nu ne putem închipui cum este. Odată am găsit-o dormind pe scaun cu capul spânzurat de marginea de plastic; nu fusese nimeni care s-o pună în patul ei. De fapt asta e tot ceea ce are aici- un pat simplu de fier cu saltea plasticată, cu lenjerie care se schimbă de la unele la altele. Haine primeşte din dulap laolaltă cu celelalte bolnave. Nimic al ei, nimic individualizat. Nici vorbă să poată avea linişte sau o viaţa privată.
Ziua ei începe la 5.00 dimineaţa când îngrijitoarele vin să spele şi să cureţe în cameră. “Duşul” ei e o găleată de apă rece sau două turnate peste ea după ce au lungit-o jos pe ciment. E îmbrăcată şi pusă apoi în hol pe scaun unde aşteaptă o oră sau două pană ce camera e curaţată şi dezinfectată. La 7.00 primeşte ceai şi biscuiţi- micul dejun de toate zilele.
Până la 9.30 nu se întâmplă prea multe. Atunci voluntarii şi surorile termină de spălat rufe şi vin în camere. E veselă. Îi primeşte pe fiecare cu drag. Îi place să vorbească cu ei. Nu-i întreabă ce mai e prin oraş sau ce războaie mai sunt ori ce se mai întâmplă prin lume. Nu o interesează nimic dintre acestea. Vrea doar să fie lângă cineva, să le asculte păsurile, să le cânte despre Isus, să învete cântece sau limbi noi. Este foarte inteligentă. De la surori şi voluntari a învăţat hindi, engleză, puţin spaniolă, ceva italiană, chiar câteva fraze în japoneză.
Pe la 10.00 toţi primesc câte o banană mică sau jumătate de măr. Li se dau vitamine şi câte o pastilă pentru durere, pentru ea. E mulţumită şi cu atât doar că acestea i-au distrus în timp stomacul. Timpul trece repede arătând spre cei în nevoie, traducând şi învăţându-i expresii noi pe cei care nu ştiu bengaleză. La pranz vine veşnicul orez la care e pus câte o lingură de legume, sos de curri, rareori ou fiert, peşte prăjit sau carne. Nu masă copioasă cu mai multe feluri, nu desert. Apă şi apoi odihnă. La 3.00 e rugăciune. Aşteaptă pe cineva s-o pună în scaun, să-i pună plosca. După amiaza trece greu. Ascultă cântece la radioul din camera. Sau stă acolo în scaun cu gândurile ei. Dacă e cald e greu. Transpiră şi nu se poate mişca prea mult. Tot corpul îi e plin de urme de escare de la căldură. La 4.00 primesc lapte sau ceai şi biscuiţi. După o vreme vine şi cina- câteva legume cu orez sau chapatti (turtă subţire indiană).
Stingerea se dă devreme. Şi noaptea i se pare lungă. De multe ori nu poate dormi din cauza durerilor din articulaţii. ! Alteori bolnavele din jur gem, plâng sau sforăie. Câteodată fac crize şi strigă toată noaptea… Nu de puţine ori a fost trezită de horcăituirile celor pe moarte. Şi vine o altă zi…
Da, Ranu este complet dependentă de cei care lucrează acolo permanent sau voluntar. Dar ştie destul de bine engleza şi se împrieteneşte repede cu orice nou venit. Şi are aşa de multe de oferit! Stă pe scaunul ei ca o prinţesă pe tron şi priveşte la celelalte bolnave. Când cineva are nevoie de ajutor, strigă surorile sau voluntarii. Traduce din bengaleză sau din hindi în engleză şi invers. Are grijă să trimită voluntarii la ceaiul de la ora 10.00, ne cântă tuturor cântece despre Isus. Imprăştie atâta iubire în jur încât te întrebi la ce folosesc mâinile, picioarele bune pe care le avem… Nu poartă brăţări sau podoabe, are haine simple de spital dar sufletul său este o comoară.
Când cineva se bucură, râde cu el. Când te vede trist încearcă să vadă care e cauza. Zâmbeşte tuturor. Ea e prima care ne salută dimineaţa.
De multe ori însă “prinţesa muribunzilor” priveşte în gol şi peste ochii ei negri trec umbre umede, dureros de întunecate. Mi-a mărturisit azi că abia aşteaptă să ajungă la Isus ca să se poată bucura. Am încercat să-i dau speranţă. Am început cu ea exerciţii, masaj, o dietă specială pentru boala ei.    I-am cumpărat nişte medicamente mai bune şi se văd ceva rezultate. Dar ea îmi zâmbeşte trist:
— Trăiesc printre muribunzi, ce pot să fac decât să astept să mor şi eu?
Cred că de aceea iubeşte Isus atât de mult săracii- ei nu au altceva decât pe El; sunt atât de dependenţi de iubirea Lui.
Sunt aici ca s-o ajut pe prietena mea care suferă dar nu ştiu cum să fac asta. Mă simt aşa de neputiincioasă. Nu ştiu să-i dau un ajutor cu adevărat folositor: are nevoie de medici buni, de exerciţii de recuperare, de tratament bun. Eu voi pleca în curând, perioada mea de voluntariat se va termina. Ce se va întâmpla apoi? Fiecare dintre noi este mai bogat decât ea. Şi când ceva din corpul nostru doare, alergăm imediat la doctor. Găsim o soluţie, dacă există. Noi ne mişcăm liberi, putem călători, putem merge, putem lucra, ajuta pe alţii. Avem atâtea posibilităţi… Dar Ranu suferă de peste 10 ani de o boală îngrozitoare care are remedii în alte ţări şi chiar aici în India; o boala care i-a luat totul şi orice speranţă. Asta pentru că ea nu a avut niciodată bani ca să se trateze…
Mă doare tristeţea prinţesei mele. I-am spus că mi-ar plăcea să am mai mulţi bani ca s-o ajut să meargă şi să se mişte din nou. Că aş vrea s-o pot duce la un spital bun.
— Dacă găseşti bani, foloseşte-i ca să vii înapoi, m-a rugat ea cu ochii în lacrimi.



Handicapuri
Întoarsă din Nepal, am fost să revăd Daya Dan, casa Maicii Tereza pentru copii cu handicap abandonaţi unde lucrasem câteva după-amieze.
M-am bucurat mult să-i reîntâlnesc pe Sanju, Rashni, Laxmi, Rujan, Sangita-Mary, Megha şi mulţi alţii de ale caror nume nu-mi amintesc prea bine. Am văzut şi chipuri noi dar şi unele care lipseau. Despre Maria mi-a povestit o voluntară că a murit.
-Dar unde este Mukesh?, am tresărit eu întrebând.
- O să-l găseşti la parter, mi-a spus o soră. L-am mutat pentru că face şcoală cu un voluntar.
M-am grăbit să-l revăd amintindu-mi de prima mea zi acolo: copiii zăceau pur şi simplu pe ciment, mulţi erau orbi. Mânuţele lor căutau spre mine, noul venit care rămăsese şocat în prag. Mai văzusem copii cu handicap dar nu aşa de mulţi la un loc.
- Bună, cum te numeşti? mă scoase dintr-o dată din nemişcarea mea o voce subţire de băieţel care vorbea atât de frumos şi de corect engleza.
- Mă cheamă Dana, am murmurat eu. În faţa mea, într-un cărucior, stătea un indian micuţ cu ochi mari şi isteţi, căruia nu i-am dat mai mult de 3 ani.
- Poţi să-mi spui pe litere numele tău?" mă rugă din nou.
-"D-A-N-A" am răspuns şi un val de emoţie m-a făcut să roşesc.
Acum l-am întâlnit din nou. Viaţa lui nu s-a schimbat prea mult. Stă tot în cărut pentru că nu-şi poate mişca deloc picioarele. De fapt sunt mici şi foarte puţin dezvoltate faţă de restul corpului. În dreptul coloanei are urmele unei operaţii. Nu ştiu povestea lui, nu ştiu de ce nu poate merge. Dar Mukesh este în rest un copil normal şi la cei 7 ani ai săi înţelege şi vorbeşte cursiv 3 limbi: bengaleza, hindi şi engleză. De asemenea ştie să scrie şi să citească şi e de o maturitate uimitoare.
M-a recunoscut şi am stat mult de vorbă. Recunosc că engleza mea nu este aşa de bună ca a lui. Mi-a spus că nu-i place la parter dar că are acum doi prieteni noi. Mi i-a prezentat pe Suma şi pe Rupan. Primul este ca el, nu poate merge, al doilea este complet orb. Ambii sunt însă isteţi şi vorbesc perfect engleza, bengaleza şi hindi. M-am aşezat langă ei pe ciment ascultându-i fermecată. Rupan mi-a povestit că ei au fost întâi la Shishu Bavan, o casă mult mai mare şi mai frumoasă pentru copii normali dar că a trebuit să vină acolo pentru că nu poate merge şi prietenul său nedespărţit nu vede.
- Acum vrei să ne pui un cântecel, te rog! încheie el.
Am privit dezorientată în jur pentru că nu cunoşteam locul.
- Te rugăm, te rugăm, Suma îţi va arăta drumul. Pune-ne Anotimpurile de Vivaldi.
Micuţul orb m-a luat de mână şi, pipăind de-a lungul pereţilor, m-a dus în camera în care se afla casetofonul. Îmi dădea instrucţiuni clare în engleză cum să deschid dulapul, unde să găsesc caseta, cum s-o pun în aparat… Aveam emoţii căci, spre ruşinea mea, nu cunoşteam toţi termenii. Până la urmă m-am descurcat şi sala s-a umplut deodată de cântec.
Câţiva micuţi aşezati pe ciment, lângă perete, murmurau Anotimpurile sau ascultau pur şi simplu cu ochii închişi.
Am privit la camera sărăcăcioasă, la podeaua de ciment presărată cu resturi de mâncare şi urină. Îmi venea să plâng şi mi-am muşcat buzele să n-o fac în faţa lor.
Ce contrast izbitor: minunatul Vivaldi şi mizeria unor destine… De fapt eu mă simţeam cu handicap: nu puteam să preţuiesc la fel de mult acel cântec, nu vorbeam la fel de bine engleza, nu-i puteam privi ca pe nişte copii normali. Şi afară era lumea cea zgomotoasă cu mulţimea ei de handicapuri: acela de a izola astfel de comori fără să le dea nici o şansă, deficienţa de a rămâne indiferenţi la durerea acestor copii, de a nu le vedea nevoia… imposibilitatea de a iubi.
Dacă micuţii aceia s-ar fi născut în altă parte, sigur ar fi fost consideraţi nişte genii şi neajunsurile fizice ar fi fost rezolvate prin metode sau proteze moderne. Dar… infirmitatea noastra sufleteasca nu se poate vindeca aşa uşor; ne poate lăsa handicapaţi pe vecie.